marți, 20 octombrie 2009

Omul din amintire

marți, 20 octombrie 2009
De cele mai multe ori uităm oamenii cu care nu ne mai vedem în fiecare zi…acest lucru dovedind veridicitatea proverbului: „ochii care nu se văd se uită”.

Dintr-un gând în altul mi-am adus azi aminte de bunicul...tatăl lui tata...care din păcate nu mai trăieşte. Încercam să-mi aduc aminte cum era şi să conturez un portret. Cum era el?

Era un om foarte simpatic, plin de viaţă la vârta a 3-a mai ceva ca un tânăr de 30 de ani din zilele noastre. Nu cred că era foarte înalt şi asta mă miră pentru că tata este...bunicul...sau moşul cum îi spuneam eu nu era mai înalt decât mine...cam pe la 1,70 şi ceva...nu era gras, nici prea slab....era numai bine. La unul din picioare , nu mai ştiu la care, a fost operat şi i s-a pus o tijă...a avut un accident. Din cauza tijei şchiopăta puţin dar asta nu-l oprea să îşi rezolve treburile casnice.

Cele mai vechi amintiri cu el le am de când eram mai mică...el muncea la o pescărie...era la grajd..se ocupa ce cei doi cai de acolo...şi îmi aduc aminte că mergeam cu tata la pescuit acolo...şi odată chiar am căzut în iaz...aruncam mămăligă peştilor...şi elanul mi-a fost atât de mare că m-am aruncat şi pe mine...şi tata în loc să pescuiască peşti m-a pescuit pe mine. Nu a fost problemă...ne-a dat bunicul un peşte mare...ca să nu se întoarcă tata cu mâna goală acasă.

Mereu cu pălăria din paie, cu jerseul din lână croşetat de bunica...aşa mi-l amintesc pe moşu. Iubitor de viaţă şi de plăceri ale vieţii...cu nelipsitul vin roşu de casă...era mereu primul la joc când se ivea vreo nuntă...chiar şi după accidentul cu piciorul...a mai încercat ...până n-a mai putut.

Eram în clasa a XI-a când am aflat cu toţii că e bolnav...cancer...el a simţit de mai mult timp că ceva nu e bine dar era genul de om care nu se plângea când îl durea ceva...şi rău a făcut...a fost diagnosticat cu cancer...în fază avansată. Vestea a fost cu atât mai cruntă cu cât tata deja obţinuse viza şi trebuia să plece. El l-a dus la spital...el a aflat primul rezultatele şi a trebuit să ia o decizie...fie pierdea viza şi rămânea să se ocupe de bunicul...care oricum nu mai avea speranţe mari...fie pleca la data stabilită ca să ne poată asigura nouă un trai mai bun. A plecat, plângând...cu durere în suflet ştiind că nu o să-l mai vadă. Aşa l-am văzut şi pe moşu...plângând...cu aceeaşi durere...conştient că boala lui nu se mai vindecă şi că nu mai trăieşte mult.

Primul lucru pe care l-a spus doctorul ca diagnostic a fost: chist format în jurul unui fir de păr de animal...asta ca să nu fie şocul prea mare...după ce rudele s-au obişnuit cu ideea medicul a spus adevăratul nume al bolii...cancer...la plămâni. O speranţă mică era operaţia însă, bunicul a refuzat-o. În cazul acesta medicii l-au lăsat acasă...cu reţete de medicamente.

Tata plecat...bunicul întors acasă...de la săptămână la săptămână era tot mai rău...slăbit...nu mai putea mânca...la un moment dat a paralizat...toată partea dreaptă. De el au avut grijă cu rândul surorile lui tata...noi eram în alt oraş şi îl vizitam la sfârşitul săptămânii când nu aveam şcoală.
Avea dureri îngrozitoare şi i se administra morfină...care , după un timp nu-i mai era de nici un ajutor. Tuşea şi de fiecare dată cu sânge...până nu a mai avut ce.

Într-o sâmbătă am fost în vizită la ei...vizita obişnuită din fiecare săptămână...îl vedeam cum îi place să ne privească...îşi iubea nepoţii, întodeauna şi fără să facă diferenţe...acum nu mai putea vorbi...vorbeau doar ochii lui care sticleau...parcă a părere de rău. La plecare l-am pupat şi când să ies pe uşă mi-am întors privirea şi l-am zărit cum şi-a dat ochii peste cap ca să ne vadă cum plecăm...şi parcă pe acelaşi gând cu el mi-am spus...”să îl mai văd o dată că poate nu mai trăieşte până săptămâna următoare”...şi după câteva ore am fost sunate că a murit.

La ordodocsi există ..nu ştiu cum îi spune exact...o spovedanie care se face oamenilor bolnavi la pat...înainte să moară, mătuşile mele au chemat preotul şi i-a făcut respectiva spovedanie...în care preotul dă la un moment dat Biblia bolnavului ca să o deschidă...şi în funcţie de locul unde o deschide preotul spune cânt mai are de trăit. Nu ştiu ce să cred dar bunicul a murit în ziua în care a spus preotul că va muri.

Oamenii e bine să ţi aminteşti aşa cum erau ei înainte de boala de care sufereau...numai că doar atunci când suferă sau când nu mai sunt realizezi cât de mult ar trebui să-i preţuieşti şi să le şi areţi asta.

...aşa mi-l aduc şi eu aminte pe moşu...vesel...glumeţ...bun la suflet...harnic...ordonat...plin de viaţă.

2 comentarii:

Sunny spunea...

me crying....ce poveste frumoasa la inceput si ce trist se termina...dar e bine ca iti amintesti lucrurile frumoase, eu nu am avut norocul sa imi cunosc bunicii si tare regret lucrul acesta...

Carmen spunea...

poti sa-ti amintesti de altcineva...te pup