miercuri, 15 aprilie 2009

Despre femei şi problemele lor

miercuri, 15 aprilie 2009

De ce vor femeile să slăbească? Cred că e o întrebare retorică...la care răspunsul ar putea fi un întreg tratat care studiază problema.
Prin mintea mea curg acum haotic o mulţime de idei care se cer scrise dar care probabil în trecerea lor dezordonată vor fi uitate.
Impresia mea este că s-a creat un etalon al femeii frumoase pe care îl aprobă societatea din zilele noastre...se cere corp subţire cu forme...90-60-90...de ce nu se modifică şi etalonul acesta precum tendinţele din modă...să fie iar frumoasă femeia cu puţină şunculiţă, cu aripioare, cu faţa rotundă...ca femeile din tablourile pictorilor celebri...aceea e artă...şi acele tablouri costă mult mai mult decât pozele din revistele pentru bărbaţi.
În timpuri mai îndepărtate femeia cu pielea albă era considerată de viţă nobilă...azi e nebunie la saloanele care au solar...mai ajungi doar cu programare...te expui la o lumină care nu e prea sănătoasă dar ce să-i faci...vrei să fi frumoasă...vrei o piele bronzată...ei bine pielea mea e albă,albă...şi din cauza tendinţelor de acum mie îmi e ruşine să port fuste vara...pentru că picioarele mele sunt ca laptele...şi la soare nu-mi ajunge o vară ca să mă bronzez...nici dacă mituiesc soarele...şi ce să fac atunci?...îmi plac fustele...îmi place să fiu feminină...dar lumea de pe stradă se uită la mine de parcă aş fi ciumată...ca şi cum „femeia asta n-a auzit de soare?”…off..
…nu cred că există femeie care să nu aibă sau să nu fi avut vreodată vreun complex…când eram mai mică eram complextă din cauza pistruilor…asta probabil pentru că râdeau copii de mine…că eram roşcovană la faţă…şi mă prostea bunica…zicea să stau cu felii de castravete pe faţă că îmi dispar…sau să mă ung cu lichidul acela lipicios care curge primăvara din viţa de vie…acum pistruii au mai dispărut…iarna nici nu se prea observă…mai apar vara…dacă stau la soare…dar acum nu mă mai deranjează…îi consider chiar sexi…e ceva al meu pe care alţii nu-l au şi mă fac mai deosebită…am învăţat că problemele care mi le făceam erau mai mult psihologice.
Vrem să recunoaştem sau nu, omului îi place frumosul…frumosul aşa cum îl percepe fiecare. Să vă povestesc …
Când eram copil şi alergam toată ziua printre blocuri…şi creşteam…eram foarte slabă…cădeau hainele de pe mine…bunicii o întrebau mereu pe mama ‘ ce are copila asta de e aşa de slabă, e bolnavă?’…nu eram bolnavă şi nici n-am prea avut probleme cu sănătatea…pur şi simplu eram în creştere şi alergam mult când mă jucam. În gădiniţă am câstigat locul 1 la un concurs de viteză…aveam aptitudini de atlet…în generală m-am înscris la clasa de sport…am făcut 4 ani de handball…câte 3 ore de antrenament în fiecare zi , 6 zile din 7. Mâncam foarte mult şi nu se punea nimic pe mine…râdeau colegii de mine că eram prea slabă. În liceu părinţii nu şi-au mai permis să mă dea în alt oraş la şcoală, unde era şi clasă cu profil sportiv…prin urmare am rămas la liceul din oraş…am renunţat la sport. Odată cu această renunţare am început să iau un pic proporţii…am rămas cu obiceiul de a mânca mult dar nu mai făceam mişcare. Astfel m-am mai împlinit puţin …la 173 cm eram numai bine cu 60kg…atât aveam când am terminat liceul. A fost perioada mea de vârf a acelor tinereţi…mă încadram în standarde …erau băieţi care mă simpatizau dar pe atunci nu ştiam eu ce e aia să dai prietenia unui băiat.
‘Vârful ’ de glorie al adolescenţei mele se termină însă în vacanţa de vară de după terminarea liceului…am luat bine îm greutate…ajunsă apoi la facultate…departe de mama…nu ştiam să gătesc nimic înafară de cartofi prăjiţi şi ochiuri…am ajuns ca într-un an să cântăresc 73kg…ceea ce e mult pentru mine. M-am chinuit apoi ani de zile să slăbesc, am ţinut cure de slăbire, vara alergam…şi degeaba…mai mult de 67kg n-am mai reuşit să merg în jos. Ceea ce nu-mi plăcea. Nu eram deloc atrăgătoare şi simţeam asta …băieţii de vârsta mea se uitau la fete trase prin inel…eu puteam sa le fiu cel mult amică. Toate colegele de cameră aveau prieten, doar eu eram singură…am început să-mi cheltui banii de buzunar pe la saloane de cosmetică …simţeam nevoia să fac ceva …vroiam să fiu şi eu frumoasă . N-am reuşit…de fiecare dată când dădeam jos câteva kg le puneam înapoi .
După ce am terminat facultatea m-am angajat , am dat de alte probleme existenţiale, alte griji…şi încet încet…în aproape 3 ani pot spune că fără regim, doar mese regulate şi nu îmbelşugate…cu sport moderat…am reuşit să ajung la forma dorită…forma din liceu. Şi vă spun sincer…că sunt multe priviri care se întorc după mine pe stradă, că sunt prieteni din facultate care acum şi-ar dori să fiu prietena lor, că sunt din ei care atunci nu m-au vrut pentru că nu eram frumoasă…şi acum le pare rău. Mie nu-mi pare rău…aşa am scăpat şi eu de cei superficiali…nu vreau să fiu păpuşa nimănui.
Ce vreau să spun e că deşi unii nu recunoaştem…ne pasă cum arată cel de lângă noi…şi mie îmi pasă…dar asta nu înseamnă că e elementul care contează cel mai mult. Dacă nu se comportă frumos cu mine, dacă nu mă respectă …dacă nu ne potrivim la caracter …atunci poate fi frumosul frumoşilor că îi spun ..hai pa.
Cum ne putem numi ? Superficiali oare e prea mult?
Din cauza asta femeile îşi doresc să slăbească…îşi doresc să fie atrăgătoare…să fie admirate…să încapă în rochia aceea din vitrină …aşa am fost concepute…să ne dorim să fim în centrul atenţiei al bărbatului…să ne spună ‘ce frumoasă eşti’ şi să-i poţi răspunde încrezătoate în tine ‘da, ştiu’.
Le admir pe acelea care prin sport şi o dietă echilibrată reuşesc să ajungă la greutatea dorită şi care ştiu şi când să se oprească fără să cadă în cealaltă extremă…şi să se menţină acolo…până la urmă e vorba doar de echilibru…acel echilibru de care avem nevoie.
Este echilibrul cel de acum? Sau cel de acum e doar o imagine fabricată de societate?
Eu mă simt în echilibru…mă simt bine cu mine şi asta se vede în relaţiile cu cei din jurul meu…şi asta e cel mai important pentru mine.
Am spus multe, în dezordine…dar cu privire la asta v-am avertizat…deci sunt scuzabilă …nu sunt lucruri pe care nu le ştiaţi…dar sunt chestii cotidiene…etape prin care trecem în viaţă şi pentru care avem uneori nevoie de sprijin lângă noi…o vorbă înţeleaptă…un glas care să ne îndrume spre bine…pe cărarea ce duce spre echilibru.
Pentru voi ce e frumosul la un om?...fapte, nu doar păreri idealiste...cum e cel de lângă voi? care e limita la care spuneţi '' de aici nu mai accept''?

0 comentarii: