luni, 23 februarie 2009

Cum poți merge fără picioare

luni, 23 februarie 2009
Pentru că vremea nu mi-a permis prea multe ieșiri în aceste zile m-am lipit de telecomanda televizorului și am început să butonez. Din întâmplare am rămas pe RealitateaTV unde se difuza Realitatea Zilei. Reportajul care era subiectul discuției mi-a atras atenția. O tânără care își depășește condiția.

Într-o zi ca oricare alta, Corina, așa o cheamă, a ajuns cu întârziere în gară...trenul era deja în mișcare...ea trebuia să ajungă la o întâlnire și în clipa aceea decide să urce din mers în tren...reușește să pună piciorul pe scara trenului dar i se agață un toc în grilajul acesteia...în acel moment se dezechilibrează și cade sub roțile trenului...din acel moment viața ei s-a schimbat radical.
Ajunsă la spital medicii iau decizia de a-i amputa ambele picioare. Acum ea poartă două proteze. Din pensia de 430 de lei ea nu își permite niște proteze mai performante, de aceea e nevoită să folosească câte 4-5 perechi de șosete care să o protejeze de duritatea protezelor pe care le poartă.
În ciuda condiției pe care o are, Corina nu s-a dat bătută, nu se consolează să stea închisă în casă și să își plângă de milă. A învățat să meargă din nou folosind cele 2 proteze. Dacă o vezi pe stradă nici nu îți dai seama că ea nu are picioare.


Corina se bucură în continuare de viață poate mai mult decât o facem noi cei care suntem sănătoși și care nu știm să apreciem minunile simple ale vieții. Trecem cu vederea de multe ori cât de norocoși suntem că vedem, că auzim, că putem merge, că putem simți orice atingere. Ni se par atât de banale încât nu ne mai bucurăm de ele și alergăm în permanență după o iluzie a fericirii.
Corina își trăiește la maxim fiecare clipă in viață...a înțeles că e o norocoasă pentru că trăiește. A învățat să se dea cu schiurile...










...se dă cu sania, merge pe bicicletă și joacă fotbal.


Este de admirat pentru puterea ei. Nu evită să fie feminină și poartă până și fuste scurte...trucul ei sunt o pereche de cizme lungi până peste genunchi, astfel protezele nu se văd.
Cu toate că are ambele picioare amputate, statul român parcă își bate joc de ea...periodic este chemată de o comisie pentru a fi verificată dacă starea ei s-a îmbunătățit...nu știam că picioarele amputate cresc, în timp, la loc...am rămas eu în urmă cu noutățile?
Calitatea pozelor lasă de dorit dar doar atât poate aparatul meu când face fotografii televizorului.


7 comentarii:

Generalul spunea...

Ei bine, da, lectiile de viata sunt cele mai profunde, dar si cele mai usor de uitat. Poate pentru ca nu sunt niciodata cu adevarat inregistrate cum trebuie...

PS: Incantator playlist, in sfarsit dau de house la cineva pe blog. :)

Generalul spunea...

Mda, reconfirm. Cool Playlist.

Carmen spunea...

eu nu zic sa tinem minte lectiile acestea de viata, ci sa invatam ceva din ele si sa incercam sa ne traim viata un pic altfel...poate am fi mai buni atunci...

PS: ma bucur ca-ti place playlist-ul:)

Elena spunea...

Pfua, Carmen, deci nu vrei sa stii prin ce cosmar trec oamenii astia! Sa zicem ca pana la urma Prigoana sau altul ii vor face proteze, sigur va fi asa (sper din suflet pt ea). Insa copiii mici care au nevoie si la 6 luni chiar de una noua, de orteze, ghetute speciale... nu vrei sa stii. Am umblat eu cu dosarele pt cei abandonati, JALE! Iti zic, atata umilinta cu sistemul asta de sanatate si restul... Uneori ma intreb daca cei ce au facut legile astea idioate au auzit vreodata ca un copil seropozitiv s-a vindecat. Si cate memorii din partea asociatiilor si a noastra... fix in cot ii doare de un caz ca asta sau de toti bolnavii IRECUPERABILI care an de an au de batut cateva drumuri.

Carmen spunea...

e trist Elena , trist

Anda spunea...

Mda, adevarul e ca mereu credem ca nu ni se poate intampla noua...nici asta, nici asta...si ne impiedicam de nimicuri care pentru noi sunt catastrofe pentru ca, nu-i asa, sunt nimicurile noastre...Si la fiecare moment greu zic ca o sa schimb ceva, macar ceea ce pot, macar felul de a gandi...Dar momentul greu trece si eu uit :(

Carmen spunea...

Asa e Anda, dar poate e mai bine asa...cred ca am deveni paranoici si am trai mereu cu teama ca vai ce mi s-ar putea intampla...nu ne-am mai bucura de nimic...si e normal sa ne pese de nimicurile noastre, daca nu ar fi asa nu ne-ar pasa de noi.
...nu cred ca uitam...doar ca nu ne mai gandim atat de des la momentele grele...si asta e bine...putem fi optimisti...si parca atunci cand esti increzator toate merg struna :)