joi, 4 decembrie 2008

Din ciclul activităţi extraşcolare

joi, 4 decembrie 2008
Eram , dacă îmi aduc bine aminte, la liceu în clasa a 11-a. Era o zi de vineri, iarna, aproape de sărbători , la ora de religie, de la care chiulea mai bine de jumătate de clasă (căci Părintele îi ierta mereu, motivându-le în următoarea oră absenţele). La sfârşitul orei preotul ne întreabă dacă nu cumva există printre noi cineva care ar binevoi să facă un gest frumos şi să meargă sâmbătă la o bătrânică să o ajute prin casă. Tanti era singură şi nu avea pe nimeni, era bolnavă şi nu putea face efort. Din cei aflaţi în clasă, bisericuţa mea(trebuia să faci parte dintr-una din bisericuţele clasei, altfel erai un exilat, nu erai invitat la nici un eveniment şi nici în discuţii nu erai luat în seamă…un paria al clasei) discută, votează în unanimitate să mergem noi. La sfârşitul orei comunicăm decizia noastră şi preotului care parcă s-a luminat la faţă că rugămintea lui nu a fost în zadar. Ne comunică adresa şi ora la care trebuia să fim acolo.
Eram doar nişte puştoaice de 17 ani, dar pline de eroism, fetele mamelor noastre care nu ne-au menajat şi au avut grijă să ne pună de mici să învăţăm să facem curat şi mâncare. Pline de energia vârstei ne întâlnim într-un loc stabilit din timp, înarmate cu lavete şi alte produse de curăţat(“armamentul ” a fost opţiunea noastră, ne-am gândit că poate tanti nu are tot ce aveam noi nevoie). Ajunse acasă la doamna noastră am descoperit un apartament micuţ, destul de bine îngrijit, mobilat modest…piese de mobilier greoaie, de pe vremuri de demult. Nu era mizerie prea multă, mai mult o dezordine….haine grămadă pe cuier şi pe scaune, o farfurie nespălată în ghiuvetă, frigiderul gol, doar câteva felii de pâine aproape uscată…şi mirosul caracteristic unei case unde locuiesc bătrâni.
Femeia , cam de 70 de ani, era cam de statura noastră, subţirică(goliciunea frigiderului explică acest fapt), puţin cocoşată,ca şi cum viaţa şi-a pus greutatea pe umerii femeii ce stătea acum în faţa noastră. După ce am ajutat-o să revină în patul lângă care pe o măsuţă erau înşirate mai multe cutii cu medicamente, ne-am apucat de treabă. Ne-am împărţit frăţeşte sarcinile ca să fim operative.
Văzând că nu are nimic de mâncare am întrebat-o ce ar dori să mănânce. Tanti ne răspunde cu o voce care aproape nu se aude că nu e nevoie să-i gătim…drept e că nici nu aveam ce să pregătim din goliciunea ce era prin cămară. Am asigurat-o că nu e cazul să-şi facă griji, punem noi mână de la mână şi cumpărăm cele necesare. Acceptând în cele din urmă propunerea noastră îşi exprimă dorinţa de a mânca o supă de tăiţei. Zis şi făcut, ne-am pus pe treabă.
Rezultatul nostru n-a mai apucat să fie notat de către bătrânică, suferind de inimă acesteia i s-a făcut rău. Avea aparat de măsurat tensiunea şi una din prietenele mele ştia să-l folosească. Nu ni se părea a fi în regulă şi am chemat salvarea. A venit cam după o oră, e bine şi aşa decât deloc. Nici una din noi nu a vrut să rămână acasă, o îndrăgeam deja pe tanti care era de fel simpatică. Îi convingem pe cei veniti cu ambulanţa să ne ia pe toate şi mergem şi noi la spital. Nu era grav, era slăbită. Doctorul a hotărât să o mai ţină în spital şi pe noi ne trimite acasă.
Nu am mai văzut-o pe tanti, ne-am interestat la câteva zile mai târziu de soarta ei şi am aflat că au găsit pe cineva care să aibă gijă de ea.
A fost o experienţă care ne-a făcut pe toate să ne gândim şi să ne punem întrebări.


Acum mă întreb de ce oare nu se face o propagandă şi mai serioasă activităţilor de voluntariat, poate s-ar găsi mult mai mulţi oameni care să-i ajute pe cei ce nu se pot ajuta singuri.

6 comentarii:

Elena spunea...

Sa stii ca se face, poate nu de mare amploare, campanii mari, presa, de astea. Insa in special pe langa biserici se organizeaza cel mai eficient, cel putin la mine stiu sigur. Ma mai tragea preotul de maneca sa ii ofer idei, fiind de meserie social worker. La ONG-uri e alta poveste, mai toate au si voluntari, activitati, dar in final foarte putini sunt dispusi sa mearga cu voluntariatul pana la capat. Mare parte au nevoie de adeverinte, recomandari in CV-uri, s-a cam redus elanul de acum 10-15 ani de exemplu.

Carmen spunea...

Da, s-a cam dus elanul, dar poate n-ar strica un pic mai multa publicitate...e ca atunci cand citesti un text la nesfarsit...in cele din urma fara sa vrei il memorezi.
Uite de exemplu ziua de sambata mi-as putea-o dedica pt ceva de genu...as ajuta cu ceva...as ajuta intr-un centru pentru copiii, unde e lipsa de personal... ceva ...nu am informatii...cu cine sa vorbesc...nu pot sa apar asa pur si simplu si sa intreb daca nu cumva au nevoie de mine....as luat un copil de la casa de copii in fiecare sambata sa simta si el cum e sa ai pe cineva langa tine care iti ofera atentie si caldura sufleteasca....pe cat de simplu pare cand zici asta pe atat e de complicat ca nu-ti da nimeni un copil asa de usor.

LiaLia spunea...

Din pacate, trebuie sa spun vorba aia atat de spusa: nu avem educatie in acest sens. Nu stim sa facem lucruri benevole pt altii. Poate unii ar vrea sa le faca, dar nu stiu de unde sa inceapa.

Carmen spunea...

Lialia, ai spus-o mai bine decat mine :)

Elena spunea...

Carmen, tin minte ca pe vremea cand lucram la protectia copilului (acu' o suta de ani) semnam invoiri in familii din oras unor copii din centre. Insa atunci erau centrele alea mari si mergeam eu sa vizitez in prealabil familia sa vad ca e ok. La noi aceste centre s-au desfiintat, se merge pe alternative familiale sau casute de tip familial, apartamente. Poate si in Sibiu, m-as bucura sincer. Eu mi-am propus sa cumpar tot ce trebuie unei persoane pentru pregatirea Craciunului si sa il rog pe preotul de la mine si pe voluntarul care il ajuta sa duca unde cred ei ca e nevoie mai mare decat pregatesc ei din sponsorizari. Ei au si evidenta si sunt implicati mereu. De vrei altfel, nu cred ca se uita nimeni ciudat la tine daca apelezi chiar la serviciul de asistenta sociala din primarie. Ei stiu ONG-urile din zona, familiile, ar trebui sa te indrume.

Carmen spunea...

E un inceput si asta :), multumesc