vineri, 28 noiembrie 2008

Re(ve)laţie

vineri, 28 noiembrie 2008
Nu ştiu cum sunt unii dar eu mă bucur la fiecare schimbare care apare în viaţa mea, oricât de mică ar fi, pozitivă sau negativă. Dacă am zis negativă să nu vă gândiţi că sunt masochistă nu , nu nu. Mă bucur că nu a fost mai rău.

Acum două săptămâni am ieşit într-o joi seara in oraş cu verii şi cu alţi prieteni, ne-am dus ca de obicei intr-un loc unde ne simţim foarte bine, muzică retro, masă rezervată, atmosferă primitoare. A fost o seară reuşită numai că, la ieşirea din local, îmbulzeală, încercând să evit să calc o tânără domniţă care se făcea pur şi simplu că nu mă vede şi îşi ţinea piciorul întins pe culoar, am reuşit performanţa să calc într-o parte. Nu vă puteţi imagina senzaţia imediat următoare,decât dacă aţi trecut şi voi prin aşa ceva. Parcă cineva imi tăiase pur şi simplu piciorul de la gleznă. După câteva clipe în care am fost nevoită să mă aşez, spre disperarea grupului care mă aştepta, reuşesc să mă ridic si să păşesc, mai încet dar mergeam pe picioarele mele. A doua zi....dimineaţa...sună ceasul...mă dau jos din pat, stupoare...mai să mă prăbuşesc...nu mai puteam păşi, mă durea şi nu mă puteam sprijini in piciorul respectiv. Neavând altă soluţie...spitalul...de la bal la spital...stiti vorba. Diagnostic...entorsă de gradul 2...soluţia...ghips 2 săptămâni.
Bucuria în povestea asta a fost că am scăpat uşor, fără fractură. Pe langă aceasta au urmat alte bucurii mai mici...ziua de vineri liberă...devenisem centrul atenţiei...eram servită la pat...timp de o săptămână am avut subiect de discuţie, dădeam explicaţii ce şi cum...mi-am satisfăcut o curiozitate mai veche de-a mea. Când eram mică majoritatea copiilor de la blocul meu aveau câte ceva în ghips, când unul când celălalt...şi mereu mă întrebam atunci oare cum e? uite că am primit răspunsul, un pic cam târziu dar e bine şi aşa :) .
Prima săptămână a fost bine, deja în a doua eram plictisită de ghips, lumea ştia deja, nu mă mai întreba nimeni nimic, pentru că mă simţeam mai bine puteam sa-mi iau şi singură ce vroiam de prin casă, nu mai eram servită...asta m-a "durut" cel mai tare :)....deja intervenise monotonia, ghipsul făcea parte din viaţa mea, eram un întreg...un întreg care pe mine mă ţinea imobilizată în casă, departe de alte bucurii...plimbări, shoping, am ratat şi prima zăpadă, o excursie la Păltiniş. Relaţia asta între mine si ghipsul acesta trebuia să înceteze, nu se mai putea aşa...azi am plecat hotărâtă la ortoped şi i-am spus că a trecut perioada de 2 săptămâni, să-mi dea jos ghipsul ...zis si făcut.
Uluitor, am ieşit alt om din clinică, cu zâmbetul pe buze , mi se citea pe tot chipul bucuria regăsiri libertăţii...acum sunt iar în centrul atenţiei...toţi care mă văd pe ambele picioare mă întreabă "l-ai scos? cum a fost?cum te simţi? cred că abia ai aşteptat"....acum urmează o perioadă de refacere pentru că aşa ceva nu rămâne fără urmări...băi în apă cu sare, masaje pentru recuperare. După o săptămână totul revine la monotonia obişnuită, totul se uită, şi îşi reintră în drepturi liniştea aceea plictisitoare.

Totul a fost ca o relaţie care s-a terminat si acum o iei de la capăt.
Şi a fost odată ca niciodată...şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

2 comentarii:

Elena spunea...

E una din relatiile pe care nu le vreau, e clar:))

Lucian spunea...

si asa am aflat povestea ghipsului :). o relatie cu nabadai :)