joi, 27 noiembrie 2008

Întâlnirea

joi, 27 noiembrie 2008
O zi de ianuarie în care te ascunzi de frigul de afară, o zi în care soarele era înşelător...s-a ridicat de după dealuri, sclipea dar nu răzbea să încălzească adierea aerului din orăşelul de la poalele munţilor. Aici, pe străzile oraşului, peste care au trecut ani de istorie, păşea grăbit un tânăr.

Înalt, un trup atletic, purta clasicii jeans, o geacă sport şi o şapcă asortată care îi scotea foarte bine în evidenţă chipul cu trăsături fine, parcă un înger. A-i fi spus că e un fotomodel, acel gen de barbat după care sclipesc ochii la orice fată...părea tinerel, mai mult de 18 ani nu i-ai fi dat. Hainele şi atitudinea trădează condiţia materială a acestui tânăr de 21 de ani, care lua la rând toate magazinele de pe bulevardul oraşului. După ce a studiat toate buticurile, atât de bine încât ştie fiecare ce marfă are şi la ce preţuri, mai bine decât oricare altă fată...iese în sfârşit dintr-unul din ele cu o plasă de cadouri în care avea ceea ce dorea să cumpere.

Cu mulţumirea care i se citea în privire, personajul nostu se îndreaptă acum, cu paşi ceva mai calmi, spre o destinaţie numai de el ştiută. Pulsul începe să-i crească, inima zvâcnea de parcă ar fi vrut să iasă din pieptul lui. A-i fi spus că mâinile au început să-i tremure din cauza frigului de afară însă, cauza acestui fapt erau emoţiile. Se apropia clipa din ce în ce mai mult.

În acea zi în care întârziase la servici parcă era chiar fericită că pentru prima dată de când lucra acolo a făcut un lucru nepermis. Era tot un zâmbet, lucrurile mergeau strună, nu prea erau probleme de rezolvat. Fiind mai lejer avea timp să-l piardă. De obicei se întindea la poveşti cu prietenii, azi însă, ca niciodată, nimeni nu era prezent aşa că alege să îşi pună în ordine hârtiile...cererile la cereri, facturile la facturi....şi bombănind ca de fiecare dată când făcea asta, că nu înţelegea ea ce treabă are cu facturile când treaba ei nu avea nici o legătura cu facturarea...sună telefonul. Nu era portabilul din birou, nu era nici mobilul de firmă...era telefonul personal care suna cu încăpăţânare deşi în căutarea lui prin geanta plină ochi cu detoate, ea întârzie să răspundă. Când în cele din urmă reuşeşte, un zâmbet mirat îi apare pe faţă.




Era el. Nu îl văzuse niciodată, doar petrecea timpul vorbind, vrute şi nevrute, încerca să-l încurajeze şi să creadă că va fi bine şi pentru el la un moment dat, chiar dacă acum îl doare că "ea" plecase. Acum el a sunat-o şi nu i-a spus decât să meargă până la poartă pentru că e acolo şi o aşteaptă. La auzul acestora trupul tot, parcă la comandă, a început să tremure, picioarele nu şi le mai simţea, doar vedea parcă totul mişcându-se mult prea încet şi nici nu ştie cum, dar a reuşit să ajungă la poartă.
Zâmbind, chipul îi trăda emoţia, mirarea şi fericirea...toate în acelaşi timp.

El o aştepta cu privirea parcă vrăjită de apariţia ei,cu trei trandafiri pe care îi cumpărase de la prima florărie ce i-a ieşit în cale.Nu putea să apară fără o floare. Ea îl salută şi atât. Muţenia a pus stăpânire pe ea, norocul ei a fost că acest tânăr care trecea prin aceleaşi stări ca şi ea îi spune: "Nu te las să spui nimic. Sunt aici ca să-ţi multumesc pentru blândeţea cu care ai vorbit cu mine, pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o, pentru înţelegerea pe care am găsit-o la tine, pentru încurajările tale care mi-au dat speranţă. Rar găseşti pe cineva, care nici măcar nu te cunoaşte, să îţi vorbească aşa cum ai facut-o tu." Întinde atunci florile şi cadoul şi îi spune "Tot ce e aici are o semnificaţie pentru mine. Sunt simboluri care reprezintă foarte bine ceea ce simt eu acum."
Din punga de cadouri fata scoate un ornament foarte drăguţ cu o candelă. Această candelă reprezenta speranţa pe care el acum a redescoperit-o şi care îl făcea să fie din nou plin de viaţă. Al doilea obiect, în alb şi negru,era semnul întregului, yin şi yang, o completare a două părţi care formează un întreg perfect. Şi mai era o corabie în miniatură pe care era gravat "Corabia sufletului". Era corabia care îl salvase pe el atunci când se îneca în apele tulburi ale vieţii...era chiar fata. Până şi florile însemnau ceva. Erau trei trandafiri de culori diferite, unul alb care insemna puritatea şi sinceritatea, unul roz-prietenia şi roşu- pasiunea, iar trandafirul în sine era o floare delicată, preţioasă şi încântătoare. După monologul spus, îşi ia la revedere şi îi promite că se vor revedea şi pleacă zâmbindu-i într-un mod care parcă i-ar spune ei că n-ar pleca de lângă ea.

1 comentarii:

Lucian spunea...

vad ca faci un foileton aici :)
trebuie sa fiu sincer si sa-ti spun ca nu-mi plac povestirile de genul asta, mi se par prea idealiste, naive, rupte de realitate. desigur ca fiecare dintre noi poate visa la asa ceva, insa realitatea e putin diferita. dar tu nu te opri, e bine sa mai crezi in asa ceva