duminică, 30 noiembrie 2008

Știați că...

duminică, 30 noiembrie 2008
...dacă ardeți o oală, pentru că pur și simplu ați uitat de ea pe foc(cum am făcut eu), mai aveți șanse să o recuperați. Oala mea, care nu era a mea, era împrumutată...era neagră precum cărbunele, pe interior...eu vroiam să o arunc, și să cumpăr alta nouă...soluția salvatoare a venit din partea unei prietene...am pus in respectiva oală dero, un strat destul de generos ținând cont de aspectul de mină....am turnat atâta apă cât să acopere stratul de dero, probabil că puteam pune mai multă dar m-am gândit să fie o soluție concentrată...și am pus oala la foc....am lăsat să fiarbă...atenție, trebuie supravegheată pentru că respectivul conținut se umflă precum laptele pus la fiert. Rezultatul, uimitor, oala e ca nouă.
Sfatul meu...nu vă dați bătuți și nu aruncați oalele arse :).

6 comentarii

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Târgul de Crăciun la Sibiu

sâmbătă, 29 noiembrie 2008
Dacă aveți ocazia să treceți prin Sibiu în această perioadă merită să vizitați Piața Mare.
Cuvinte despre ce se întâmplă acolo...vă las să vă convingeți singuri.




Avem un târg în care găsești turtă dulce, ciocolată, vin fiert, o multime de ornamente, jucării pentru copii, dacă îți este frig găsești și caciuli,fulare,mănuși.



Copiii vor fi fermecați de un carusel, care e doar una din atracțiile locului







O altă atracție a fost un cățel mare de pluș care era plin de viață și făcea poze cu oricine dorea...mie chiar mi-a vorbit :)





Avem și patinuar în aer liber

Și pentru cei ce ar dori să cumpere o jucărie vă dau eu o idee. Am remarcat ceva foarte interesant și original


video

13 comentarii

vineri, 28 noiembrie 2008

Răspunsuri

vineri, 28 noiembrie 2008
M-ai întrebat ce mă nemulțumește,
Cauți răspunsuri la întrebări,
Răspunsuri ce crezi că nu le ști
Însă, le vezi pe fața tuturora,
Răspunsuri spuse sau ascunse.

Acum îți spun că am plâns
De lipsa clarului de lună și a cerului senin,
Absența sursurului apei reci
Și-a țurțurilor m-a întristat.
Promit că n-am să-ți mulțumesc.

0 comentarii

Re(ve)laţie

Nu ştiu cum sunt unii dar eu mă bucur la fiecare schimbare care apare în viaţa mea, oricât de mică ar fi, pozitivă sau negativă. Dacă am zis negativă să nu vă gândiţi că sunt masochistă nu , nu nu. Mă bucur că nu a fost mai rău.

Acum două săptămâni am ieşit într-o joi seara in oraş cu verii şi cu alţi prieteni, ne-am dus ca de obicei intr-un loc unde ne simţim foarte bine, muzică retro, masă rezervată, atmosferă primitoare. A fost o seară reuşită numai că, la ieşirea din local, îmbulzeală, încercând să evit să calc o tânără domniţă care se făcea pur şi simplu că nu mă vede şi îşi ţinea piciorul întins pe culoar, am reuşit performanţa să calc într-o parte. Nu vă puteţi imagina senzaţia imediat următoare,decât dacă aţi trecut şi voi prin aşa ceva. Parcă cineva imi tăiase pur şi simplu piciorul de la gleznă. După câteva clipe în care am fost nevoită să mă aşez, spre disperarea grupului care mă aştepta, reuşesc să mă ridic si să păşesc, mai încet dar mergeam pe picioarele mele. A doua zi....dimineaţa...sună ceasul...mă dau jos din pat, stupoare...mai să mă prăbuşesc...nu mai puteam păşi, mă durea şi nu mă puteam sprijini in piciorul respectiv. Neavând altă soluţie...spitalul...de la bal la spital...stiti vorba. Diagnostic...entorsă de gradul 2...soluţia...ghips 2 săptămâni.
Bucuria în povestea asta a fost că am scăpat uşor, fără fractură. Pe langă aceasta au urmat alte bucurii mai mici...ziua de vineri liberă...devenisem centrul atenţiei...eram servită la pat...timp de o săptămână am avut subiect de discuţie, dădeam explicaţii ce şi cum...mi-am satisfăcut o curiozitate mai veche de-a mea. Când eram mică majoritatea copiilor de la blocul meu aveau câte ceva în ghips, când unul când celălalt...şi mereu mă întrebam atunci oare cum e? uite că am primit răspunsul, un pic cam târziu dar e bine şi aşa :) .
Prima săptămână a fost bine, deja în a doua eram plictisită de ghips, lumea ştia deja, nu mă mai întreba nimeni nimic, pentru că mă simţeam mai bine puteam sa-mi iau şi singură ce vroiam de prin casă, nu mai eram servită...asta m-a "durut" cel mai tare :)....deja intervenise monotonia, ghipsul făcea parte din viaţa mea, eram un întreg...un întreg care pe mine mă ţinea imobilizată în casă, departe de alte bucurii...plimbări, shoping, am ratat şi prima zăpadă, o excursie la Păltiniş. Relaţia asta între mine si ghipsul acesta trebuia să înceteze, nu se mai putea aşa...azi am plecat hotărâtă la ortoped şi i-am spus că a trecut perioada de 2 săptămâni, să-mi dea jos ghipsul ...zis si făcut.
Uluitor, am ieşit alt om din clinică, cu zâmbetul pe buze , mi se citea pe tot chipul bucuria regăsiri libertăţii...acum sunt iar în centrul atenţiei...toţi care mă văd pe ambele picioare mă întreabă "l-ai scos? cum a fost?cum te simţi? cred că abia ai aşteptat"....acum urmează o perioadă de refacere pentru că aşa ceva nu rămâne fără urmări...băi în apă cu sare, masaje pentru recuperare. După o săptămână totul revine la monotonia obişnuită, totul se uită, şi îşi reintră în drepturi liniştea aceea plictisitoare.

Totul a fost ca o relaţie care s-a terminat si acum o iei de la capăt.
Şi a fost odată ca niciodată...şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

2 comentarii

De sezon

Ana are mere...vă aduceţi aminte? Era printre primele propoziţii pe care învăţam să le citim în clasa întâi. Astăzi schimbăm puţin şi spunem : reţeta are mere.
Nu e grea, nu e scumpă dar e bună, bună.

Pentru început se pregăteşte un aluat de clătite, da, clasicile clătite.
*1 ou
*un pic de sare(că vorba aceea, mâncarea fără sare nu are gust)
*3 linguri de zahăr(rase)
*esenţă de vanilie(dacă nu dispuneţi de esenţă atunci o puteţi înlocui cu 2 pliculeţe de zahăr vanilinat)
*făină, în funcţie de cât de mult aluat se doreşte(dacă pregătiţi cât pentru un botez atunci recomand să mai adăugaţi un ou)
*pentru un buget de criză e bună apa plată de la robinet, pentru un buget mediu e bună apa minerală, dacă dispuneţi de un buget de lux, pe lângă apa minerală mai puteţi folosi şi lapte
*mere, câte vreţi, cu condiţia să vă ajungă aluatul(pentru orice eventualitate să aveţi mai multe că oricum merele sunt bune să le mănânci şi aşa...evident ca ştiaţi deja asta)
*ulei, pentru prăjit
*de preferat şi o tigaie :)
*dacă am omis ceva o să notez mai jos

Cu siguranţă aţi mai făcut clătite şi ştiţi să faceţi aluatul dar uite că eu ţin neapărat să vă povestesc cum îl prepar eu.
Când ai poftă nebună să mănânci te poţi folosi de mixer(ceea ce cred ca o să şi faceţi, nu doar din comoditate dar economisiţi timp), când e pura plăcere de a găti(cum mi se întâmplă mie, mai ales pentru că nu am mixer, deci e pură plăcere)te poţi folosi de o lingură de lemn(dacă se întâmplă să nu ai, sau ai dar n-o găseşti, nici o problemă...sigur găseşti în cartier o tanti, mai bronzată, cu fuste lungi, care ţi le dă 3 la 5 lei)
Să trecem totuşi la aluat. Eu amestec oul, sarea, zahărul şi esenţa după care încep să adaug câte o lingură de făină. Când se prea îngroaşă adaug putin lapte(sau apă plată), amestec până se omogenizează,mai adug făină şi repet operaţia cu lapte(sau apă plată). O ţin tot aşa până cred că am cantitatea de care am eu nevoie. Ce am obţinut până acum e un aluat mai gros, ca să-l aduc la consistenţa pe care o doresc, adaug puţin câte puţin apă minerală(sau apa plată). E important de ştiut că aluatul trebuie să fie mai gros decât la clătitele obişnuite, motivul este pentru că el trebuie să rămână pe măr, nu să curgă.

În faza a doua se pregătesc merele. Trebuie curăţate şi scos coceanul, după care se taie felii astfel încât acestea să rămână cu gaura în mijloc, precum gogoşile. Feliile pot fi intre 3 şi 5 mm, nu prea groase dar nici prea subţiri.

Se pune tigaia la încins, uleiul trebuie să acopere fundul tigăii. În uleiul încins se pun merele care în prealabil sunt cufundate în aluatul de clătite. Se întorc de pe o parte pe alta pentru ca rezultatul să fie cel dorit. O să-ţi dai seama când sunt gata după culoare.
Sunt mai bune nici prea fierbinţi, nici prea reci, călduţe.
Mie, când imi iasă, îmi plac la nebunie.

Să aveţi poftă.

3 comentarii

joi, 27 noiembrie 2008

Întâlnirea

joi, 27 noiembrie 2008
O zi de ianuarie în care te ascunzi de frigul de afară, o zi în care soarele era înşelător...s-a ridicat de după dealuri, sclipea dar nu răzbea să încălzească adierea aerului din orăşelul de la poalele munţilor. Aici, pe străzile oraşului, peste care au trecut ani de istorie, păşea grăbit un tânăr.

Înalt, un trup atletic, purta clasicii jeans, o geacă sport şi o şapcă asortată care îi scotea foarte bine în evidenţă chipul cu trăsături fine, parcă un înger. A-i fi spus că e un fotomodel, acel gen de barbat după care sclipesc ochii la orice fată...părea tinerel, mai mult de 18 ani nu i-ai fi dat. Hainele şi atitudinea trădează condiţia materială a acestui tânăr de 21 de ani, care lua la rând toate magazinele de pe bulevardul oraşului. După ce a studiat toate buticurile, atât de bine încât ştie fiecare ce marfă are şi la ce preţuri, mai bine decât oricare altă fată...iese în sfârşit dintr-unul din ele cu o plasă de cadouri în care avea ceea ce dorea să cumpere.

Cu mulţumirea care i se citea în privire, personajul nostu se îndreaptă acum, cu paşi ceva mai calmi, spre o destinaţie numai de el ştiută. Pulsul începe să-i crească, inima zvâcnea de parcă ar fi vrut să iasă din pieptul lui. A-i fi spus că mâinile au început să-i tremure din cauza frigului de afară însă, cauza acestui fapt erau emoţiile. Se apropia clipa din ce în ce mai mult.

În acea zi în care întârziase la servici parcă era chiar fericită că pentru prima dată de când lucra acolo a făcut un lucru nepermis. Era tot un zâmbet, lucrurile mergeau strună, nu prea erau probleme de rezolvat. Fiind mai lejer avea timp să-l piardă. De obicei se întindea la poveşti cu prietenii, azi însă, ca niciodată, nimeni nu era prezent aşa că alege să îşi pună în ordine hârtiile...cererile la cereri, facturile la facturi....şi bombănind ca de fiecare dată când făcea asta, că nu înţelegea ea ce treabă are cu facturile când treaba ei nu avea nici o legătura cu facturarea...sună telefonul. Nu era portabilul din birou, nu era nici mobilul de firmă...era telefonul personal care suna cu încăpăţânare deşi în căutarea lui prin geanta plină ochi cu detoate, ea întârzie să răspundă. Când în cele din urmă reuşeşte, un zâmbet mirat îi apare pe faţă.




Era el. Nu îl văzuse niciodată, doar petrecea timpul vorbind, vrute şi nevrute, încerca să-l încurajeze şi să creadă că va fi bine şi pentru el la un moment dat, chiar dacă acum îl doare că "ea" plecase. Acum el a sunat-o şi nu i-a spus decât să meargă până la poartă pentru că e acolo şi o aşteaptă. La auzul acestora trupul tot, parcă la comandă, a început să tremure, picioarele nu şi le mai simţea, doar vedea parcă totul mişcându-se mult prea încet şi nici nu ştie cum, dar a reuşit să ajungă la poartă.
Zâmbind, chipul îi trăda emoţia, mirarea şi fericirea...toate în acelaşi timp.

El o aştepta cu privirea parcă vrăjită de apariţia ei,cu trei trandafiri pe care îi cumpărase de la prima florărie ce i-a ieşit în cale.Nu putea să apară fără o floare. Ea îl salută şi atât. Muţenia a pus stăpânire pe ea, norocul ei a fost că acest tânăr care trecea prin aceleaşi stări ca şi ea îi spune: "Nu te las să spui nimic. Sunt aici ca să-ţi multumesc pentru blândeţea cu care ai vorbit cu mine, pentru atenţia pe care mi-ai acordat-o, pentru înţelegerea pe care am găsit-o la tine, pentru încurajările tale care mi-au dat speranţă. Rar găseşti pe cineva, care nici măcar nu te cunoaşte, să îţi vorbească aşa cum ai facut-o tu." Întinde atunci florile şi cadoul şi îi spune "Tot ce e aici are o semnificaţie pentru mine. Sunt simboluri care reprezintă foarte bine ceea ce simt eu acum."
Din punga de cadouri fata scoate un ornament foarte drăguţ cu o candelă. Această candelă reprezenta speranţa pe care el acum a redescoperit-o şi care îl făcea să fie din nou plin de viaţă. Al doilea obiect, în alb şi negru,era semnul întregului, yin şi yang, o completare a două părţi care formează un întreg perfect. Şi mai era o corabie în miniatură pe care era gravat "Corabia sufletului". Era corabia care îl salvase pe el atunci când se îneca în apele tulburi ale vieţii...era chiar fata. Până şi florile însemnau ceva. Erau trei trandafiri de culori diferite, unul alb care insemna puritatea şi sinceritatea, unul roz-prietenia şi roşu- pasiunea, iar trandafirul în sine era o floare delicată, preţioasă şi încântătoare. După monologul spus, îşi ia la revedere şi îi promite că se vor revedea şi pleacă zâmbindu-i într-un mod care parcă i-ar spune ei că n-ar pleca de lângă ea.

1 comentarii

Ca la mama acasă

Nu îmi este foame dar, îmi era dor de mama şi mi-am adus aminte de omleta mea preferată pe care mi-o gătea în dimineţile în care eram acasă şi leneveam.

3 ouă
3 linguri făină
brânză de burduf/caşcaval ras...după gustul fiecăruia(mie îmi place să fie din belşug)
sare...după gust(doar că medicii recomandă nu prea multă)

Se amestecă toate până se omogenizează. Să nu vă speriaţi, e o compoziţie destul de groasă.
Se unge o tigaie normală,cu margarină sau cu unt sau dacă nu se dispune de aşa ceva se pune ulei cât să acopere fundul(să nu aibă coada de plastic...o să vezi mai târziu de ce)...se toarnă compoziţia şi se bagă la cuptor. Se lasă până se rumeneşte.

Pentru cei ce vor să diversifice pot adăuga în compoziţie şi şuncă sau bucăţele de cabanos...cum am prezentat-o eu , este pentru un buget auster...si aşa suntem în criză financiară.

Se serveşte fie caldă, fie rece, în funcţie de cât de repede ajungi la masă. Poate fi servită de unul singur sau de mai multe persoane. În cel de-al doilea caz, pentru orice siguranţă mai pune ceva aperitiv pe lângă...măcar să fie sătulă lumea :).

Poftă bună

6 comentarii

miercuri, 26 noiembrie 2008

Credeai că ai rămas al nimănui?

miercuri, 26 noiembrie 2008
Ceva îmi spune: golăciunea nu e chiar aşa de goală,
Prezenţa unui punct nu este imposibilă,
Dar, siguranţa nu mai e,
Nici să mai cred nu vreau,
Nu vreau să mă agăţ de transparenţă.

Aş prefera să-mi spui ce e cu tine,
Mi-ar fi plăcut să am şi eu curaj să-ţi spun.
Tu îmi şopteşti doar sferturi de cuvinte,
Eu nu aud şi nici nu înţeleg.

N-am ce să dau în schimbul unui gând de-al tău,
Poate doar toate gândurile mele.
Durere,poate ar fi să ştim,
Că amândoi gândim acelaşi lucru.

Am fost atât de aproape,
Mereu unul cu celălalt,
Mai mult cu tine, decât cu mine însămi,
Tu nu eşti singur,
Cuvinte care, chiar dacă nu sunt spuse,
Au un înteles profund.
Te-ar proteja de vânt, ploi şi zăpadă.
N-ai mai fi singur.

3 comentarii

Necunoscuta

E dimineată, ea se trezeşte brusc...se agită, parcă nu ştie ce se întâmplă. Buimacă de cap se uită la ceas şi parcă lovită de un jet de apă, mai rece decât gheaţa, se trezeşte din toată suceala dimineţii...era târziu, alarma nu sunase, trebuia să fie deja la servici"ce va zice seful?e prima dată când nu ajung la timp, mă va scuza." La nimic altceva nu se mai putea gândi decât să se îmbrace rapid, să cheme un taxi şi să ajungă cât a-i clipi pe "câmpul de luptă", cum îi spunea ea.

Cu părul lung, ce îi cădea atât de natural pe umeri, cu sprâncene arcuite, parcă pictate, cu buze trandafirii ...nu prea subţiri şi nici prea cărnoase, cu ochii precum un cameleon ce-şi schimbă culoarea, când verzi, când de un albastru azuriu...acum erau conturaţi în fugă dar era atât de...simplă.

Taxi-ul chemat de câteva minute parcă se încăpăţâna tocmai azi să nu ajungă, se agita,se uita în telefon să vadă ora apelului,să mai sune odată? Să mai aştepte? Într-un final ajunge...evident un comentariu specific şefului..."n-ai dormit astă noapte!?". Îl ignoră, şi-ar complica prea mult existenţa dacă ar da atenţie atâtor detalii...el nu ştia că întârziata nu avea pe nimeni, că munca nu-i mai lăsa timp pentru viaţa personală, că era o singuratică, o depenentă de muncă...era viaţa ei şi tot ce avea...era pâinea de zi cu zi, chiria, nesomnul, tresărirea la un “ţârrr” al telefonului.

Prietenoasă, zâmbea chiar şi atunci când toate se loveau în capul ei...găsea mereu un cuvânt de încurajare...."lasă ,va fi bine" era nelipsit din vorbele ei...se neglija de multe ori ajutând pe alţii. Părea naivă de multe ori dar, empatia ei o salva din plictiseală. Era de nădejde mereu, numai să nu o superi, rişti să vezi cum erupe un vulcan şi trebuie să fugi din calea lui până se linişteşte...răutatea nu-i place şi evită conflictele...se retrage precum o fantomă, fără să-ţi dai seama.

Este ea, necunoscuta care iţi poate spune, fără să te cunoască, cu voce blândă, cuvinte ce-ţi pot da o picătură de speranţă, că orice ţi s-ar întâmpla vei depăşi situaţia...e fata.

0 comentarii

non

...cuvinte ce vor zace de acum încolo pe ziduri virtuale...şiruri de litere ce se scriu singure din tastatură...o clipă...poate pierdută dar nu în zadar...greşeli de ortografie...exprimare fără noimă...e un loc fără regului...un loc în care rămâi necunoscut oricum, chiar dacă a-i spune prea multe...să mă cunoşti...să te cunosc...nu se va întâmpla vreodată....suntem fiecare pentru alţii doar o percepţie...o reflexie într-un material care o parte din imagine o absoarbe şi rămâne doar un rest pe care tu l-ai putea vedea...de multe ori suntem străini chiar si de propria persoană...existăm şi din egoism rezistăm...ne abatem de la simplitate numai ca să arătăm altora că suntem altfel....încercăm să demonstrăm ceva ce se ştie de la începuturi...ne zbatem, renunţăm...dăm vina...suntem noi toţi...

0 comentarii

luni, 24 noiembrie 2008

Sfârşitul e un nou început

luni, 24 noiembrie 2008

Era rătăcit,trist şi singur. Odată cu plecarea ei, care nu a lăsat în urmă nici o explicaţie, pentru el tot ce privea i se părea fără sens. Natura de afară, aerul, soarele parcă nu mai existau. Închis in casă încerca să inţeleagă ce se întâmplă.Până şi organismul refuza hrana pământească, stomacul presat parcă de greutatea suferinţei pe care o simţea scotea din el vomă , bucăţi nemestecate din lenea de a mai trăi.

Nu era pregătit pentru lovitura primită, nu era învăţat să piardă. Încurajat de mamă, singura fiinţă pe care o mai accepta lângă el, după o zi, după o săptămână...după mai multe zile de agonie, îşi adună puterile şi incearcă să socializeze. Incearcă să-şi ocupe mintea şi timpul ca să nu se mai poată gândi la intrebări la care nu are răspuns.

Îşi caută prieteni, preferă să nu aibă contact direct şi alege internetul. Cunoaşte oameni noi, discută banalităţi, pare interesat mai degrabă de povestile lor decât să o spună pe a lui. Până într-o zi când cineva, care probabil ca şi el îşi ocupa timpul, îi raspunde„persoana mea nu e importantă,azi ascult”. Puţin ezitant îşi găseşte cuvintele să povestească durerea lui şi golul ce l-a lăsat în urmă „ea”. Ca şi cum nu ar fi doi străini, ca şi cum s-ar cunoaşte de o viată, ca şi cum ar fi confidenta lui, îşi deschide sufletul.

Când cineva suferă şi se simte dezamăgit, orice consolare i se pare infimă .Nu stia de ce cuvintele acestei necunoscute îl faceau să se simtă mai bine. În ziua aceea parcă si soarele zâmbea pentru el, i se părea că vine primăvara, deşi incă era cam devreme pentru acest anotimp. Se simţea înţeles, simţea că poate vorbi cu cineva, nu doar despre nimicuri. În dimineaţa aceea s-a trezit mai odihnit ca niciodată, ceruse mamei la micul dejun mancarea lui preferată, zâmbea şi privea soarele dimineţii de la fereastră, intinzâdu-se ca să-şi scoată chiar şi ultima picătură de somn care mai zăcea în oase. Până şi jetul de apă rece îl simţea cum îi înviorează faţa şi s-a surprins în oglindă râzând. Uitase cât de frumos era când parcă ziua a început pentru tine.

4 comentarii

De ale gurii

Suntem in postul Craciunului si pentru cei care si-au pus in gand sa tina tot postul m-am gandit sa le dau reteta unei prajituri, asta pentru amatorii de dulciuri.

Ingrediente necesare:
1 cana zahar
1 cana ulei
1 cana apa minerala
3 cani faina
1 pliculet amoniu pt prajituri
nuca taiata marunt si/stafide
cacao
Mod de preparare:
Se pun zaharul, faina, apa si uleiul intr-un vas incapator, pliculetul de amoniu se pune intr-o lingurita si se stinge cu cateva picaturi de otet, se amesteca totul pana devine un aluat omogen, dupa care,se adauga praful de cacao(dupa preferinta),stafidele si/nuca(dupa preferinta) si se amesteca pana se omogenizeaza.
Aluatul se pune intr-o tava(mai mica sau mai mare, in functie de cat de gros vreti sa fie blatul) care a fost unsa in prealabil cu ulei si tapata cu faina(daca dispuneti de folie de aluminiu e suficieta aceasta nu mai trebuie nici unsa nici tapata).
Se pune tava la cuptor, care a fost in prealabil incalzit, si se lasa la copt. Timpul de coacere variaza in functie de grosimea blatului de aceea pentru a verifica daca e copt sau nu, se recurge la traditionala metoda cu scobitoarea sau batul de chibrit, daca nu se lipeste aluatul pe bat inseamna ca e copt.
Se serveste rece. Pofta buna

7 comentarii

duminică, 23 noiembrie 2008

Uitarea

duminică, 23 noiembrie 2008

Ma plimbam prin parc, cu o zi inainte a nins, vantul rece a pastrat covorul alb pe care acum se auzeau pasii mei. In ciuda frigului nu eram singura...alti oameni parca facand parte din alt tablou tulburau linistea naturii inghetate. Am obosit si nasul mi-e inghetat, ma gandeam ca e timpul sa plec spre casa. In drumul meu intalnesc un domn care isi plimba mama aflata intr-un scaun cu rotile. Nu indraznesc sa privesc, ma gandeam ca mila mea poate l-ar ofensa. M-am gandit atunci insa, cat de important este sa poti sa mergi pe picioarele tale, sa nu depinzi de nimeni, sa poti sa alergi atunci cand vrei sa simti bataia vantului pe fata ta, sa poti sa mergi pana la magazin atunci cand ai nevoie de ceva, sa poti sta in picioare atunci cand cineva are nevoie de locul tau in autobuz, sa poti simtii bataturile din talpa atunci cand te-ai plimbat prea mult, sa te poti da cu sania, sa simti libertatea.
Suntem atat de preocupati de viata cotidiana, de probleme pe care noi insine le facem importante fara ca ele sa fie, cand de fapt avem atatea minuni in viata noastra pe care nu le pretuim...putem vedea culoarea si griul vietii, putem simtii parfumul freziilor cand vine primavara, putem simtii racoarea jetului de apa care ne trezeste dimineata, putem zbiera atunci cand simtim durerea, putem chema langa noi persoana de care avem nevoie...restul...sunt doar firicele de nisip care exista doar pentru a ne umple golurile. Am uitat sa mai pretuim lucrurile simple, am uitat sa fim umani si ne luptam ca niste fiare...am uitat sa fim acel ceva ce ne deosebeste de restul animalelor.

0 comentarii

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

sâmbătă, 22 noiembrie 2008
De ce as avea propriul meu blog?
Lipsa de inspiratie si plictiseala din acest moment chiar nu sunt argumentele cele mai bune.
De ce isi fac unii blog? Unii pentru imagine, altii pentru ca au ceva de spus...sau pur si simplu e o aliniere la pasul societatii...voi de ce aveti blog?

3 comentarii